Un om, o chitară
Au înnebunit salcâmii şi tu vrei să fiu cuminte… Dar vremea salcâmilor parcă a trecut, iar Doña Clara, căreia cavalerul i-a cântat atâta amar de vreme sub ferestre, e surdă. Muzica lui Tudor Gheorghe a rămas însă pentru orice îndrăgostit biletul de liberă trecere spre dragostea de oameni şi de neam. Şi a rămas la fel de adânc imprimată şi în sufletul generaţiilor de militari cărora artistul le-a transmis din margine de scenă, de la difuzorul radioului sau de pe ecran, dorurile sale de veşnic îndrăgostit şi, nu în ultimul rând, de fost soldat, ca şi ei. Da, Tudor Gheorghe n-a uitat perioada petrecută în cazarmă şi nici pe comandanţii care-l puneau să-şi aşeze periuţa de dinţi şi efectele militare într-o ordine care până atunci nu-l caracterizase. Am developat cu mare drag, pentru cititorii Vieţii militare, „între două avioane” - cum avea să remarce, oarecum surprins de ineditul momentului însuşi interlocutorul nostru, în aeroportul din Băneasa -, secvenţe de odinioară, când cel mai cun