Jurnal - Dan MIREANU

Au înnebunit salcâmii şi tu vrei să fiu cuminte… Dar vremea salcâmilor parcă a trecut, iar Doña Clara, căreia cavalerul i-a cântat atâta amar de vreme sub ferestre, e surdă. Muzica lui Tudor Gheorghe a rămas însă pentru orice îndrăgostit biletul de liberă trecere spre dragostea de oameni şi de neam. Şi a rămas la fel de adânc imprimată şi în sufletul generaţiilor de militari cărora artistul le-a transmis din margine de scenă, de la difuzorul radioului sau de pe ecran, dorurile sale de veşnic îndrăgostit şi, nu în ultimul rând, de fost soldat, ca şi ei. Da, Tudor Gheorghe n-a uitat perioada petrecută în cazarmă şi nici pe comandanţii care-l puneau să-şi aşeze periuţa de dinţi şi efectele militare într-o ordine care până atunci nu-l caracterizase. Am developat cu mare drag, pentru cititorii Vieţii militare, „între două avioane” - cum avea să remarce, oarecum surprins de ineditul momentului însuşi interlocutorul nostru, în aeroportul din Băneasa -, secvenţe de odinioară, când cel mai cun

17 mai 2007, Saint-Jean, Canada Ne grăbeam să urcăm în cele două autobuze care urmau să ne transporte o mie de kilometri, pe distanţa dintre Sain-Jean, acolo unde se afla baza militară, şi Niagara, locul at ât de visat de cei peste 100 de militari, din 27 de ţări. Drept urmare, ne convenea să ne înghesuim în cele două autocare, să mergem vreo două zile, cu escală la un hotel drăguţ, în Trenton. Şi chiar dacă nu ne-ar fi convenit, la fel s-ar fi petrecut lucrurile. Auziserăm multe lucruri bune despre Niagara şi implicit despre regiunea Ontario, deşi locuitorii din Québec nu prea agreau zona iar termenii în care descriau cascada nu erau tocmai elogioşi. Ca întotdeauna, înainte de o plecare, am primit pliante cu materiale publicitare despre obiectivul turistic, de unde am reuşit să ne documentăm. Ajunşi la hotel ne-am amuzat copios când un colonel slovac, care a fost primul fericit deţinător al cartelei de acces în cameră, s-a întors rapid protestând la faptul că fusese cazat împreună cu

...Fata privea tăcută, pe fereastră. Din când în când îmi mai arunca o ocheadă, prinzând parcă un firicel din gândurile mele. Ne-am terminat ţigările în acelaşi timp şi am intrat, reluându-mi locul, cuminte, în comparti mentul de clasa întâi. Cu Prinţul Valkovski al lui Dostoievski în faţă păream un intelectual veritabil, poate un pic absent. Apoi am surprins-o studiindu-mă, după care, la scurt timp, a întins un picior pe marginea scaunului din faţa ei, adică pe al meu, atingându-mă uşor, cu glezna. M-am uitat la ea. A zâmbit. Cu acel zâmbet ştrengăresc, plin de dedesubturi, care spune întotdeauna mai mult. Cu ochii în carte, timid, am făcut faţă provocării cu brio, prefăcându-mă că nu am simţit absolut nimic. Valkovski însă se dusese undeva departe, ca şi celelalte personaje din roman şi din compartiment. Exista doar glezna ei, care păstra contactul într-un mod suspect de plăcut cu genunchiul meu. N-a trecut mult şi piciorul celălalt s-a întins aproape într-o poziţie similară, încadrâ

Pe Aurel Ivan l-am cunoscut undeva la ţară, în comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea. Intrând la familia la care venisem, Aurel a văzut o revistă Viaţa militară (pe care o făcusem cadou gazdei) şi a început să citească. Răsfoia şi se oprea atent la câte un articol care-i aducea aminte, probabil, de momentele de cătănie, din vremea tinereţii, când era soldat la tancuri. A stat câteva secunde, după care a plecat aproape în fugă ca să revină cu două dosare. Primul conţinea o colecţie de caricaturi şi o revistă din anii ‘70, în care publicase câteva dintre ele şi obţinuse chiar un premiu, iar al doilea, un volum de poezii intitulat Arlechin de iarbă. Dar, este mult spus un volum... Era doar un caiet de matematică pe care mi l-a oferit pentru lectură. Şi am descoperit pe acele foi învechite o poezie oarecum ermetică, în stil apropiat de cel a lui Blaga, cu nişte asocieri de termeni şi o forţă a expresiei de-a dreptul cuceritoare. Aurel Ivan, omul care se autointitula un simplu ţăran, a reuşit să

Mi s-a părut mereu complicată meseria de jurnalist, mai ales atunci când am mers în locuri unde nu m-a impresionat nimic, locuri atât de lipsite de viaţă, atât de banale, cu aşa mult formalism încât îmi spuneam că mi-am greşit vocaţia, că mi se datorează în mod cert faptul că nu am reuşit să găsesc ceva atractiv şi că nu am fost în stare să scot o fărâmă de interesant. Mă îngrijoram şi mă gândeam la o soluţie să umplu totuşi pagina ce mă aştepta goală şi cam nerăbdătoare. Dar, oricât ar fi fost uneori de triste lucrurile, pentru mine, cel fără nicio idee, apărea mereu salvarea. Mă consolam cu ideea că, dacă la finalul timpului dedicat scrisului nu va ieşi nimic mulţumitor, voi scrie despre cum nu pot să scriu, şi, cu certitudine, câteva pagini de calculator îşi vor da ghes către tipar. Nu mi s-a întâmplat însă să scot AS-ul din mânecă niciodată până acum, pentru că lucrurile au mers, paginile au ieşit, am mai completat cu poze, cu impresii din viaţă, cu banalităţi etc. În seara aceas