Un om, o chitară

Au înnebunit salcâmii şi tu vrei să fiu cuminte… Dar vremea salcâmilor parcă a trecut, iar Doña Clara, căreia cavalerul i-a cântat atâta amar de vreme sub ferestre, e surdă. Muzica lui Tudor Gheorghe a rămas însă pentru orice îndrăgostit biletul de liberă trecere spre dragostea de oameni şi de neam. Şi a rămas la fel de adânc imprimată şi în sufletul generaţiilor de militari cărora artistul le-a transmis din margine de scenă, de la difuzorul radioului sau de pe ecran, dorurile sale de veşnic îndrăgostit şi, nu în ultimul rând, de fost soldat, ca şi ei. Da, Tudor Gheorghe n-a uitat perioada petrecută în cazarmă şi nici pe comandanţii care-l puneau să-şi aşeze periuţa de dinţi şi efectele militare într-o ordine care până atunci nu-l caracterizase. Am developat cu mare drag, pentru cititorii Vieţii militare, „între două avioane” - cum avea să remarce, oarecum surprins de ineditul momentului însuşi interlocutorul nostru, în aeroportul din Băneasa -, secvenţe de odinioară, când cel mai cunoscut menestrel oltean la ora de faţă, a îmbrăcat haina militară.

Tudor Gheorghe s-a născut la data de 1 august, 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilaria, dar mai ales adolescenţa, au fost dificile datorită faptului că tatăl lui, cântăreţ de biserică, a fost arestat şi deţinut politic la Aiud. La 21 de ani era unul dintre cei mai tineri actori din ţară, angajat la Teatrul Naţional Craiova, unde a debutat în rolul Paznicului tânăr din „Cocoşul negru“, de Victor Eftimiu.
Deşi a jucat la începutul carierei roluri destul de mici, a reuşit să obţină din ele efecte spectaculoase, având ca exemplu „Visul unei nopţi de iarnă", de Tudor Muşatescu, „D-ale carnavalului“, de I.L.Caragiale sau „Doamna nevăzută“, de Calderon de la Barca. În perioadele 1970-1980 şi 1980-1990 a realizat creaţii de mare profunzime artistică în „Mitica Popescu“, de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit“, de John Vanbrugh, „Unchiul Vanea“, de A.P.Cehov, sau inegalabilul Pasăre din „Piticul din grădina de vară“, de D.R. Popescu. n 1969, după trei ani de studio, iese la rampă cu primul său recital – „Menestrel la curţile dorului“. Succes indiscutabil! Pentru prima dată în România, un om, o chitară, farmecul şi poezia au ţinut în sală sute de spectatori peste două ore, fără pauză.
De-a lungul anilor, Tudor Gheorghe a realizat zeci de spectacole de muzică şi poezie, reuşind să umple de unul singur sălile polivalente.

Rătăcitor permanent pe drumurile ţării şi ale lumii, nu mi-am uitat nicicând locul de plecare. Interviul pe care-l acord astăzi revistei Viaţa militară este, poate, printre cele mai ciudate. n aeroport, spre Roma, abia întors din SUA: Interviul dintre cele două avioane... Numai bucurii vouă, celor care faceţi această frumoasă revistă!

Plutonul care cânta Aida

Între două avioane, aşadar, pe Aeroportul “Henri Coandă”, într-o frumoasă după-amiază de iulie, Tudor Gheorghe ne-a mărturisit...

Mă gândesc acum, într-un fel, cu duioşie la aceia care nu vor mai putea fi militari în termen. Eu am făcut Şcoala Militară, ca terist, la Bacău, arma infanterie, în 1967. Absolvisem Institutul de Teatru în ’66, eram actor la Teatrul din Craiova, luam deja salariu şi, brusc, la sfârşitul lunii ianuarie, m-au luat în armată. Am prins o perioadă grea, a frigurilor crâncene din Moldova. Eram încorporat cu o serie de artişti (de la teatru, de la conservator), absolvenţi de la medicină, geografie, istorie. Artileriştii erau pe atunci cei de la ştiinţele exacte. Relaţiile care s-au legat între noi, cei care ulterior ne-am risipit prin lume, nu s-au stins şi, când ne revedem, în primul rând ne aducem aminte de armată. Sigur că sunt lucruri pe care atunci nu le înţelegeam, mi se păreau de-a dreptul stupide. Eu, care am o fire rebelă, independentă, mi se părea lipsit de sens să ni se ceară să punem toţi periuţele de dinţi într-o anume poziţie, efectele militare la fel, nu înţelegeam de ce trebuie să exagerăm cu făcutul patului... Pe urmă, mi-am dat seama că toate aceste lucruri fac parte din instruire, din organizarea individului pentru a întreprinde mai departe lucruri esenţiale. Am fost un foarte bun elev; comandant de grupă, cu gradul de sergent. Ştiţi cum e olteanul când ajunge în armată – cât mai multe grade! Am fost, pe urmă, degradat, tot dintr-un banc prost pe care l-am făcut. mi amintesc de parcă ar fi fost ieri, comandantul şcolii, cel care la Revoluţia din ’89 a fost o prezenţă foarte activă, generalul Tudor, când m-a degradat, pe mine şi pe încă vreo doi prieteni, mi-a spus: Acum fă-te că îţi pare rău! Lasă capul în jos şi fii trist. Am replicat: “Domnule comandant, dar ceea ce am făcut eu, a fost un lucru minor!” “Disciplina e disciplină. Când veţi învăţa şi voi că milităria este cu totul altceva?!”, a fost răspunsul comandantului.
n acea perioadă erau întreceri pe plan cultural între diverse şcoli militare, iar unitatea mea, dacă beneficia de o aşa prezenţă artistică, avea mari avantaje. Să nu mai spun, când trecea prin Bacău, defilând şi cântând, plutonul meu, care era format numai din absolvenţii de la conservator şi de la teatru, îngheţa tot oraşul. Cântam Aida pe patru voci iar orăşenii nu mai pomeniseră niciodată aşa un pluton! Ne aplaudau. Şi pentru noi, acestea erau momente unice, ne bucuram, ne consideram importanţi.
Dar a fost şi greu. ncepând de la hrana cu care nu eram obişnuit, până la trezitul de dimineaţă. Cum să mă trezesc eu la 5.30, să mănânc atât de devreme? Prima zi nici nu m-am atins de mâncare, dar după vreo trei patru zile se băteau turcii la gura noastră. Intrasem deja într-un ritm normal. A trebuit să ne adaptăm vieţii de militar. A fost frumoasă acea perioadă. Cântam, ca să ne mai treacă de supărare: „Pe şoseaua de centură ce leagă Bacău de UR~” (Uzina de Reparaţii Avioane, n.n.), un cântec compus de noi la acea vreme.
mi aduc aminte cu plăcere de comandantul garnizoanei, colonelul Butucaru, de comandantul de pluton, maiorul Stancu, oameni de calitate, pe care i-am reîntâlnit cu plăcere după ani şi ani. Aveam însă un adjunct al Şcolii Militare, pe colonelul Condruţ, un tip absolut genial, însăşi întruchiparea ideii de om de armată. Terminase Academia Frunze din Rusia şi fusese făcut general la 38 de ani. Ceva nemaipomenit! Era ca Napoleon! Când noi muream de frig, el era fără mănuşi, cu caschetă, în talie, niciodată cu mantaua. Un bărbat frumos, cu ochi albaştri care, atunci când comanda Şcoală, drepţi!, efectiv îngheţai. ntr-o aplicaţie, pe nişte geruri cumplite, acest comandant a scos ofiţerii din corturi şi i-a băgat în locul lor pe soldaţii degeraţi. El însuşi dormea în cort, cu soldaţii. Ce să zic... Un om făcut pentru armată.
Pe atunci instrucţia era instrucţie! Până la jurământ, vreme de şase săptămâni am făcut toate tragerile, de zi şi de noapte, am bătut pas de defilare. Mi-a folosit, pentru că ulterior, de-a lungul vieţii, am fost nevoit să joc pe scenă în rolul mai multor personaje istorice, începând de la Valter Mărăcineanu, maiorul Şonţu, un ofiţer neamţ etc. Dacă nu făceai armata, nu puteai să înţelegi personajul, să te comporţi, să te mişti, să vorbeşti ca un ofiţer superior. Iată că şi în profesie mi-a ajutat ceea ce am învăţat în aramată. Poate că şi de aceea am rămas ataşat de sistem şi mereu am cântat pentru militari. Am bătut toate garnizoanele uitate de Dumnezeu din Oltenia, de la Vânju Mare la Pleniţa. Nu exista an să nu am întâlniri cu militarii! Cele mai plăcute erau momentele petrecute cu cei abia încorporaţi. Erau trişti, iar eu le readuceam zâmbetul pe buze. Nu pot să uit!
Pe vremea aceea, aveam perioade de concentrare. De la gradul de sublocotenent am ajuns locotenent, apoi locotenent-major. De regulă, eram chemat când se organiza Cântarea României. Trebuia să am grijă de formaţiile de teatru. De noi se ocupa generalul Pletosu. mi vine să râd când îmi aduc aminte de el, că nu avea deloc păr. Altminteri, era un om deosebit. ntr-o zi i-am şi spus: Tovarăşe general, dacă mă mai chemaţi în ritmul ăsta şi la anul mă faceţi căpitan, trebuie să mă înscriu la Academia militară. Şi la cât mă cunosc, să ştiţi că m-aş înscrie şi gata, devin ofiţer superior. Nu ştiu cât o să vă convină, dar o să vă iau locul în curând.
Ce pot să spun, prezenţa mea în unităţile militare, printre soldaţi, înviora atmosfera. Mă primeau frumos de fiecare dată. Teatrul Naţional din Craiova făcea o serie de spectacole – matinee - special pentru militari. Pe timp de iarnă veneau bieţii soldaţi din câmp, de la instrucţie, şi începeau să tuşească, pe alţii îi prindea somnul, iar colegii mei spuneau: „Uite la ei, nesimţiţii!“ „Nu vorbiţi aşa dacă nu aţi făcut armata!”, le răspundeam. Eu ştiu că şi pe noi ne duceau, când eram la şcoala militară de la Bacău, la spectacole, şi tot adormeam în sală, cu toate că eram de profesie.
Era întotdeauna o atmosferă extraordinară la spectacolele în care spectatori erau militarii. Vedeau că ne dăm toată silinţa să se simtă bine şi recompensa era în ochii lor. Diferenţa între actorii mari şi funcţionarii dramatici este că actorul mare nu se face că, el este. Eu, dacă joc un rol de ofiţer, uit că sunt Tudor Gheorghe, chiar devin ofiţer! ncepând de la felul în care privesc, în care mă mişc... Am avut şi voi avea toată viaţa o stimă deosebită pentru armată! Este creatoare de stări, de bărbăţie, de demnitate, de spirit naţional. Practic, este o şcoală.
Sentimentul de patriotism ar trebui să caracterizeze pe orice om, oriunde ar trăi. Dragostea pentru ţara lui, pentru aerul pe care l-a respirat pentru prima dată ar trebui să fie purtată permanent în suflet. M-am întors de curând dintr-un turneu din America şi Canada. Am stat o lună şi m-am întâlnit cu diverse categorii de români. Acolo îţi dai seama de foarte multe lucruri. Mulţi dintre ei îşi reneagă locurile de unde provin. Nu-i mai interesează ţara şi, de fapt, sunt nişte nenorociţi. Asta în cazul celor nerealizaţi. Oamenii care au fost serioşi în ţară şi au plecat din motive pe care nu le comentez, care şi-au asumat nişte riscuri extraordinare înainte de ’90, neştiind dacă se vor mai întoarce vreodată, nutresc sentimente patriotice. Nu-şi uită limba, copiii lor vorbesc româneşte, cu dragoste şi cu iubire de ţară. Cei care au fost milogi în România, milogi sunt şi în America; nu merită să vorbim despre ei!

Proiecte*Proiecte*Proeicte

Poezia românească este frumoasă. Cântată numai cu chitara sună excelent, dar am spus că, din când în când, poezia, în toată splendoarea ei, are nevoie de o haină de gală. Am hotărât s-o îmbrăcăm într-o orchestră simfonică. Aşa au luat naştere cele patru anotimpuri. Acum terminăm şi Vara simfonic, cu acest album încheind, practice, Ciclul anotimpurilor.
n curând va ieşi pe piaţă un compact-disc cu totul special, unicat aş putea spune, unde cânt cu taraful, cu orchestră simfonică şi cor academic, încercând să ridic folclorul la rang de universalitate. Se va numi ntre răsuri şi trandafiri. Va fi, cred, o revelaţie. Mi-am surprins de fiecare dată spectatorii cu lucruri inedite. Am cântat cu chitara şi cobza o viaţă întreagă, singur, după care am apărut brusc cu taraf. Apoi cu orchestră simfonică şi cor academic. Am făcut un spectacol cu un cor de copii, Diligenţa cu păpuşi, o splendoare, un altul - Cu Iisus în celulă -, acompaniat de un cor extraordinar de bărbaţi, cu versuri scrise în închisorile staliniste, la Gherla, la Canal, la Aiud. O pagină din poezia română, din istorie, necunoscută din păcate de generaţiile de astăzi... Acum mă pregătesc pentru un lucru din nou diferit: muzica uşoară a anilor ’30, caracterizată de mult umor, farmec, istorie. Este o muzică pe care generaţia hip-hop-iştilor de azi n-o cunoaşte. Mai am în proiect un album care se va intitula Cântece naţionale, în care voi cânta poate chiar cu fanfara şi corul Ministerului Apărării Naţionale. Şi cred că toată haina militară va vibra când va auzi cântecele naţionale.

Interviu publicat in revista Viaţa militară