Judecata de apoi

Pe Aurel Ivan l-am cunoscut undeva la ţară, în comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea.
Intrând la familia la care venisem, Aurel a văzut o revistă Viaţa militară (pe care o făcusem cadou gazdei) şi a început să citească. Răsfoia şi se oprea atent la câte un articol care-i aducea aminte, probabil, de momentele de cătănie, din vremea tinereţii, când era soldat la tancuri. A stat câteva secunde, după care a plecat aproape în fugă ca să revină cu două dosare. Primul conţinea o colecţie de caricaturi şi o revistă din anii ‘70, în care publicase câteva dintre ele şi obţinuse chiar un premiu, iar al doilea, un volum de poezii intitulat Arlechin de iarbă. Dar, este mult spus un volum... Era doar un caiet de matematică pe care mi l-a oferit pentru lectură. Şi am descoperit pe acele foi învechite o poezie oarecum ermetică, în stil apropiat de cel a lui Blaga, cu nişte asocieri de termeni şi o forţă a expresiei de-a dreptul cuceritoare. Aurel Ivan, omul care se autointitula un simplu ţăran, a reuşit să surprindă în versul său profund trăirile cele mai adânci ale omului care se confundă până la pierzanie cu natura: Ca orele somnului/ bat pietrele drumului/ şi, fără să vreau,/ sorb luminile stelelor/ cuibărite în ochii păianjenilor/ şi tac:/ Tac ca o creangă roasă de cariul timpului/ Tac ca o umbră ce-şi sapă mormântul/ tac ca un vierme ce roade/ cu lăcomie seminţe ale nopţii/ rod al necunoaşterii/ umbra copacilor pe lună./ O clipă… plouă!(Calm dur)
După discuţia scurtă despre poezie, a ţinut, prinzând într-un fel curaj, să arate şi alte lucrări. De data aceasta nu a mai venit cu poezii sau caricaturi ci cu un fel de bibelouri făcute din rădăcini de copaci. Fiecare avea o formă stranie şi o semnificaţie sugestivă: Monstrul intergalactic, Judecata de apoi, Violul, Marţianul etc. Prin ce trecuse oare omul acesta de la ţară de reuşea să găsească într-o rădăcină oarecare tragedia unei femei siluite, teamă pentru judecata divină, prezenţa unei fiinţe extraterestre... Acest om chinuit şi în acelaşi timp detaşat... Am realizat că descoperisem un artist, pentru care viaţa fusese o aventură în care se întreba permanent ce caută, iar acum, la bătrâneţe, nu mai avea decât o bibliotecă şi o fetiţă... care-i spune tată.

Îl văzusem de câteva ori plimbându-se pe uliţa strâmtă şi noroioasă din faţa casei gazdei unde poposisem. Mergea cu pasul încet, gânditor, ca un om necăjit. În dreapta lui, agăţându-i-se de mâna, o fetiţă de nouă ani părea un copil fericit. Era fetiţa pe care o considera a lui, copil rămas din marea iubire pe care o cunoscuse în pragul celei de-a doua tinereţi. Păşeau amandoi pe uliţă aproape în cadenţă, fără să arate că le pasă câtuşi de puţin de lumea asta. Fetiţei poate din cauză că este prea mică pentru a se fi gândit la asta, iar tatălui... probabil din lipsă de timp. Casa unde locuiau a răzbit multe ierni. Acum însă primeşte zăpezile până aproape de dormitor. Doar biblioteca, aproape singura piesă de mobilier care a rezistat sărăciei, vorbeşte despre capul familiei aşa cum nimeni altcineva n-ar putea-o face. Vorbeşte despre omul care se identifică atât de bine cu natura fără să nege niciun moment apartenenţa la aceasta.
La prima vedere, Aurel Ivan nu pare nici poet, nici caricaturist. Nimic mai mult decât un simplu ţăran. Pe când era adolescent, avea toate atuurile să devină un om bogat. Provenea dintr-o familie înstărită şi a lucrat într-un restaurant după terminarea liceului şi a unei şcoli post-liceale. Lucrurile îi mergeau din plin. Dar... ce să caute un artist, un idealist, într-un spaţiu comercial? Nu a avut mult de aşteptat până când, la un moment dat, s-a opus radical şefului care îl obliga să vândă carne stricată. Riposta a fost imediat sancţionată, fiind concediat cu un fatal I pe cartea de muncă. Regimul comunist i-a tăiat aproape toate şansele. Nu s-a mai putut angaja şi a fugit în port, la Constanţa, unde a lucrat ca hamal. Căra cuburi de gheaţă vara şi iarna, ca un om al nimănui. A răcit atât de rău încât a fost nevoit să stea la pat mai bine de trei luni. Forţa fizică l-a părăsit cu fiecare zi, câte puţin. Şi-a revenit, totuşi, şi a luptat cu orice necaz, neîncercând să-l ocolească ci luîndu-l de-a dreptul, bărbăteşte, în piept. Dar nimic nu trece fără să lase urme. Asta o spune printr-un vers... Iată pulsul ierbii/Pustiul din noi/Din cuvinte. /Ecoul lor ne devoră/şi ne alungă/ca pe căţeii pământului.
Se apropia, încet, de a doua tinereţe. Era într-o primăvară frumoasă. Natura, singurul său aliat, se trezise brusc din amorţire. Aurel Ivan privea pe fereastră în dreptul căreia era aşezat la măsuţa veche, scrijelată şi pătată de cerneală. Se gândea că n-are mai nimic pe lume, că este singur, singur. Se mira chiar că reuşeşte să se păstreze atât de senin în faţa acestui mister căruia oamenii îi dau o prea mare importanţă: viaţa. Ce-i mai putea lui oferi această viaţă când simţea că a gustat-o pe deplin, că s-a bucurat de atâtea mii de ori răsfoind pagini vechi de carte, că poate să scrie în timp ce confraţii lui de sapă stau în birt şi discută politică?... Viaţa, pentru artistul nefericit, era ceva atât de firesc încât putea s-o accepte, s-o iubească şi în acelaşi timp să înţeleagă că ar ceda-o fără nicio problemă domnişoarei în negru de care se mai apropia în unele seri ploioase de toamnă jucându-se cu un revolver vechi, nemţesc. Era împăcat cu sine şi mereu aproape neutru la ceea ce se petrecea în juru-i. Primăvarea îi zâmbea, iar el o primea prin fereastra soioasă de la măsuţa prost fixată pe duşumele. Şi scria pentru EA, cea care plecase de curând: Te caut printre ierburi/ în grei ciorchini de rouă/ ca ochiul nopţii râul piciorului desculţ/ sol al iubirii – fragedă vestală/pe ape nenuntite, corola să-ţi deschizi.(Te caut)
O întâlnise într-un mod aproape banal. Era cunoscută drept femeia uşoară a satului. Un prieten i-o dăduse într-o seară, gândind că nu face altceva decât să-i paseze un oarecare ceas de fericire. Contra unei sume, fireşte. Dar, atunci când a văzut-o, când i s-a arătat pentru prima dată goală, într-o noapte tomnatică, Aurel a simţit că o zână bună i-a păşit pragul. A fost pentru o vreme beat de fericire. Alerga pe uliţi şi săruta pământul, părându-i-se că toate câte le îndurase în viaţă au fost cu un scop. Nici soarele parcă nu mai strălucea la fel, iar grădina plină de noroaie devenise brusc un iaz plin cu păstrăvi. Nu mai ştia ce să facă, ar fi vrut să spună lumii întregi ce fericire l-a cuprins, cum casa lui a devenit deodată un cămin fericit, unde, la capătul sobei de lut scânceşte încet un copil, o fetiţă. Dorea ca toată lumea să ştie că pentru el viaţa are cu adevărat un sens, că doi îngeri, o fetiţă de câteva luni şi o femeie, i-au dat, peste noapte, raţiunea de a trăi. Ar fi muncit mult pentru ele, ar fi săpat cu lopata zile întregi, ar fi stat prin vii la cules înţepându-se în mărăcini. Nimic nu ar fi fost prea mult ca să le ştie fericite. Se uita în jur şi nu înţelegea de unde atâta blazare, cum de unii oameni pot pur şi simplu să stea degeaba sau să fie morocănoşi, când el ar fi dansat toată ziua, chiar şi în scurtele pauze de muncă...
Dar... n-a fost să fie de lungă durată. Ceea ce s-a petrecut în sufletul lui, într-al ei a avut o altă rezonanţă. L-a lăsat într-o zi şi a fugit în Spania cu altcineva, fără a se gândi vreo secundă la ce a lăsat în urmă. Şi a lăsat... Un poet pierdut şi o fetiţă... care-i zice tată.

Dan Mireanu,

publicat in revista Viata militara, nr3 din 2007 http://www.presamil.ro/VM/2007/03/16-17.pdf



Melancolie

Iată pulsul ierbii
Pustiul din noi
Din cuvinte.
Ecoul lor ne devoră
şi ne alungă
ca pe căţeii pământului.
Ropotul ploii
Ne conduce
Pe marile bulevarde
Lumina caducă
ce conferă lucrurilor
rigoare.
Te-am dibuit printre trestii
Călător în travesti – vânt.
în faţa noastră
infinitul deschis
ca o aripă
de pasăre
plâns.

Rugă

O rugă pentru copilul
neadormit,
candoarea cuvintelor
şi timpul pierdut;
O, lasă-mă,
nu te înduioşa de cuvinte!
Supliciul îndoielii
e pasărea
care moare
mult prea departe
ca să ne-o imaginăm.

Doar şui
Speranţe râvnite sparte-n miez de râu
Mai caută-mi toamnă
adăpost în seminţe
mi-alungi cântăreţii
ca pe aştrii pribegi
şi râvna ierbii ce va să vie.
Vânt păstorind
Peste ape păstor
Mireasmă târzie
De-ambrozie-amară
Lacrima ploii
Topeascăse-n zid
Drumul lumină
Steaua polară…

Vămile-n cer
Umbra mi-o-nchid
Dorului dor – aerul doare.

Pe noptatice cărări

Pe noptatice cărări
Luna trece-n pas de menuet
ca o fecioară îmbătată
de fiorul depărtărilor:
Unde eşti, Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi!
Păsări speriate mă lovesc
cu sfârcuri de aripi
ca evantaiele de vânt
cad peste trupul meu pietrele.
S-au trezit şerpii în văgăuna nopţii
şi vor să mă muşte cu gura de venin,
dar eu fug, fug în necunoaştere
ca o briză de vânt
mânată de umbra morţii…
Dar iată: ţărâna pământului
mi se lasă cald peste pleoape
şi-n nări simt mirosul ierbii
şi-al pâinii coapte –
numai de n-aş muri!
Unde eşti Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi.

Aurel Ivan