Noaptea de adio
...Fata privea tăcută, pe fereastră. Din când în când îmi mai arunca o ocheadă, prinzând parcă un firicel din gândurile mele. Ne-am terminat ţigările în acelaşi timp şi am intrat, reluându-mi locul, cuminte, în comparti
mentul de clasa întâi. Cu Prinţul Valkovski al lui Dostoievski în faţă păream un intelectual veritabil, poate un pic absent.
Apoi am surprins-o studiindu-mă, după care, la scurt timp, a întins un picior pe marginea scaunului din faţa ei, adică pe al meu, atingându-mă uşor, cu glezna. M-am uitat la ea. A zâmbit. Cu acel zâmbet ştrengăresc, plin de dedesubturi, care spune întotdeauna mai mult. Cu ochii în carte, timid, am făcut faţă provocării cu brio, prefăcându-mă că nu am simţit absolut nimic. Valkovski însă se dusese undeva departe, ca şi celelalte personaje din roman şi din compartiment. Exista doar glezna ei, care păstra contactul într-un mod suspect de plăcut cu genunchiul meu. N-a trecut mult şi piciorul celălalt s-a întins aproape într-o poziţie similară, încadrându-mă într-un mod familiar, aproape intim. De data asta îi atingeam amândouă picioarele, iar ea zâmbea abia imperceptibil, dar continuu. Am stat aşa un timp, poate două minute, după care piciorul drept i-a revenit pe podea, apoi şi stângul. După care s-a ridicat agale pentru încă o repriză de fumat. De data asta am simţit că am mai mult curaj. Parcă citindu-mă, ea îmi oferise cu bună ştiinţă o bună ocazie de conversaţie. Apucasem să citesc pe coperta cărţii ei că există un coeficient de inteligenţă emoţională care se poate modifica, spre deosebire de IQ, pe care, din păcate, sau din fericire, îl cărăm cu noi până la moarte, aşa că ştiam ce să o întreb. Prin urmare, iar la geam, amândoi.
— Inteligenţa emoţională e variabilă, nu?
— Da.
Sincer, mă aşteptam la un răspuns mai elaborat. Mai ales după acele atingeri din compartiment, pe care nu le crezusem chiar nevinovate.
— Eşti psiholog?, am întrebat, crezând că, măcar de data asta, mă va salva.
— Da.
Nu ieşea nimic. Trebuia să mai încerc. Nu prea am mai apucat însă pentru că a intrat în compartiment. Eu am mai rămas vreo zece minute la geam. Se făcuse deja seară şi parcă nu trecuseră decât trei minute de când, cu un banal accelerat, străbăteam drumul în sens invers, în căutarea aventurii. Mă uitam la becurile care apăreau la răstimpuri şi nu ştiu la ce mă gândeam. Probabil la faptul că m-au fascinat întotdeauna. La fel şi noaptea. Am revenit în compartiment, împăcat cu mine însumi că vorbisem, că n-am pierdut foarte multe nediscutând pe tot parcursul drumului şi hotărât să fiu indiferent faţă de tot ceea ce se va întâmpla în jurul meu, până la destinaţie. Citeam, ţinând în mâna dreaptă semnul de carte pe care, la un moment dat, l-am simţit alunecând uşor. Cu un gest familiar, psihologa l-a însuşit, dar nici gând să mi-l restituie. Se juca distrată, cu el, privindu-mă într-un fel destul de ciudat. M-a făcut să surâd. După câteva minute, foarte relaxaţi, am ieşit din nou pe culoar.
— Când am plecat spre Cluj, i-am mărturisit, am mers în compartiment cu un nebun. De fapt, nu cred că era chiar nebun, dar în orice caz, avea o boală psihică, pentru că îşi pierdea memoria. n două minute uita ce spunea. Aşa am eu noroc... De data asta am văzut clar că devenise receptivă.
— Interesant! , a exclamat, mă atrag nebunii...
— Crede-mă, ăsta nu era deloc interesant. Nu ţi-am spus că-şi pierdea memoria? Nu spunea nimic coerent. njura în compartiment, murmura tot timpul, ce mai, îmi era şi frică să dorm, gândindu-mă că mă strânge de gât.
— Rămân la părerea mea, era un tip interesant. Nebunii de genul acesta m
ă fascinează. Ştii, poţi prinde de la ei frânturi de poveşti spuse fără autocenzură. Frânturi de viaţă. Au un univers tare bogat. De fapt, tu ce crezi, noi suntem normali?
Intrase mai mult decât mă aşteptam şi asta era tot ceea ce conta, deocamdată. Am început să-i vorbesc despre normalitate, pe un ton jos, cald. Cred cu adevărat că anumite norme sociale vin în contradicţie cu firea umană, vin pentru a obstrucţiona un indivit, dar mai cred că societatea a fost adusă în acest secol al vitezei la imposibilitatea de a supravieţui în afara normei, aşa că, i-am spus:
— Cred, totuşi, că există un anume gen de normalitatea, că sunt reguli pe care majoritatea le-a acceptat tocmai pentru faptul că fac bine majorităţii, făra să ţină cont de fiecare individ, în parte. Asta mi s-ar părea imposibil, chiar.
— Da, aşa este. Vreau să fac un curs de terapia familiei. Mă interesează tare mult felul în care se manifestă cuplul în societatea actuală. Nici o relaţie de-a mea nu a ţinut mai mult de trei luni. Acum, cuplul este într-o criză de reguli. Nu mai are valori. Este o adevărată nebuloasă.
— Păi, nu tu erai împotriva regulii, nu spuneai că educaţia ne face mai mult rău decât bine, că ar trebui să fim mai liberi? Până la urmă, căsătoria este o convenţie socială. Doar nu vrei să discutăm despre apariţia ei sau despre cât de agreată a fost această instituţie dătătoare, în cea mai mare parte, de frustrări şi de neîmpliniri.
— Nu, dar vezi tu, oamenii ar trebui să fie liberi. Eu îmi doresc o viaţă de cuplu în care să mă simt liberă. Am fost la Cluj să termin ceva. Am terminat. E vorba despre o relaţie mai veche, care nu avea un final.
— Acum are?
— Da, acum are.
— De acolo muşcătura de pe gât?
A tăcut, confirmând doar din pleoape, cu acelaşi zâmbet ştrengăresc, abordat când m-a atins.
— Nu ştiu dacă să-i spun iubitului meu. Ce zici, să-i spun?
— Păi... depinde. Eu nu i-aş spune. Şi ştii de ce? Pentru că există mai multe feluri de a înşela. Eu nu văd trădare în simplul fapt că faci sex cu altcineva. E ca şi cum te-ai masturba. Totul e să nu te îndrăgosteşti. Cred că aici te condamnă mai mult conştiinţa decât persoana lângă care, până la urmă, trăieşti.
— Nu cred că ar înţelege. Dar, dacă nu va înţelege, nu are decât să plece. Eu nu pot trăi lângă un om căruia să nu-i spun ce fac.
— Poate că ai dreptate. Cred că suntem prea adânc pătrunşi de acea educaţie despre care vorbeam mai devreme ca să putem privi atât de senin această problemă a relaţiei sexuale extra-cuplu. Eu, teoretic, o accept şi o practic. Dar nu ştiu cât aş fi de conciliant cu persoana care m-ar înşela. Cred că s-ar rupe ceva...
Trenul trecuse de mult de Ploieşti. Până şi ultima persoană din compartiment coborâse. Rămăseserăm doar noi doi. Cam în douăzeci de minute estimam intrarea în Gara de Nord.
— A fost superb la Cluj, mi–a spus la un moment dat. O noapte de vis. Trebuia să fac asta!
— Regreţi?
— Nu. Singura dilemă este că nu ştiu cum o voi scoate la capăt mâine. Va trebui să port eşarfă, să nu-mi vadă muşcătura, asta dacă nu mă hotărăsc să-i spun imediat. Ştii, pentru mine sexul este o latură importantă a personalităţii mele.
— Nu ştiam că sexul este o latură a personalităţii!
— La mine, da. De când mă ştiu. Şi o fac de când mă ştiu. La cinci ani, ai mei m-au dus la doctor pentru că..., ştii tu... Ce să fac? mi place!
— Eşti, cum s-ar spune, o micuţă nimfomană...
— Da, Doamne, ce mult a trecut de când n-am mai sărutat o fată!
— Să înţeleg că îţi plac şi fetele?
— Da, dar mai mult băieţii. Uneori mi-e dor să mângâi o fată. E diferenţă între comportamentul nostru sexual şi al vostru.
— ?!
— Da, să ştii. Uite, când suntem mici, dacă o fetiţă se loveşte, celelalte, în grup, încearcă să o ajute, nu ştiu ce să-i mai facă, cum s-o împace. La băieţi, în schimb, dacă unul se loveşte, ceilalţi nu ştiu cum să facă să continuie mai repede jocul. Noi ne ţinem de mână, ne mângâiem, şi asta încă de foarte tinere. Voi sunteţi cu totul altfel...
— Da, suntem altfel. Dar şi tu eşti altfel, da, da, eşti cu totul altfel decât o fată obişnuită. Ştii, am simţit latura ta sexuală... Parcă plutea ceva în aer, pe lângă tine. Cred că emani ceva. O să-ţi vină să râzi, dar am fost tare tulburat când m-ai atins cu piciorul.
— Ştiu. De asta te-am şi atins. Era aproape o certitudine că te vei excita. Şi eu am simţit că e ceva în legătură cu tine. Animalic, vorbind. Dar nu aveam de unde să ştiu că te pasionează psihologia. Acum, că ştiu...
S-a aplecat uşor, punându-mi o mâna pe tâmplă în cel mai gingaş mod cu putinţă. Peste vreo zece minute, când am coborât din tren, eram mai mult ca sigur că în trei luni, cel mult, între noi doi se va aşterne, perfidă ca un blestem, cel puţin pentru ea, încă o noapte de adio. A câta, oare?
Dan Mireanu,
fragment din romanul în lucru – „La capătul nopţii”, publicat în Viaţa militară, nr. 4, 2005, http://www.presamil.ro/VM/2005/4/34-35.pdf
mentul de clasa întâi. Cu Prinţul Valkovski al lui Dostoievski în faţă păream un intelectual veritabil, poate un pic absent.Apoi am surprins-o studiindu-mă, după care, la scurt timp, a întins un picior pe marginea scaunului din faţa ei, adică pe al meu, atingându-mă uşor, cu glezna. M-am uitat la ea. A zâmbit. Cu acel zâmbet ştrengăresc, plin de dedesubturi, care spune întotdeauna mai mult. Cu ochii în carte, timid, am făcut faţă provocării cu brio, prefăcându-mă că nu am simţit absolut nimic. Valkovski însă se dusese undeva departe, ca şi celelalte personaje din roman şi din compartiment. Exista doar glezna ei, care păstra contactul într-un mod suspect de plăcut cu genunchiul meu. N-a trecut mult şi piciorul celălalt s-a întins aproape într-o poziţie similară, încadrându-mă într-un mod familiar, aproape intim. De data asta îi atingeam amândouă picioarele, iar ea zâmbea abia imperceptibil, dar continuu. Am stat aşa un timp, poate două minute, după care piciorul drept i-a revenit pe podea, apoi şi stângul. După care s-a ridicat agale pentru încă o repriză de fumat. De data asta am simţit că am mai mult curaj. Parcă citindu-mă, ea îmi oferise cu bună ştiinţă o bună ocazie de conversaţie. Apucasem să citesc pe coperta cărţii ei că există un coeficient de inteligenţă emoţională care se poate modifica, spre deosebire de IQ, pe care, din păcate, sau din fericire, îl cărăm cu noi până la moarte, aşa că ştiam ce să o întreb. Prin urmare, iar la geam, amândoi.
— Inteligenţa emoţională e variabilă, nu?
— Da.
Sincer, mă aşteptam la un răspuns mai elaborat. Mai ales după acele atingeri din compartiment, pe care nu le crezusem chiar nevinovate.
— Eşti psiholog?, am întrebat, crezând că, măcar de data asta, mă va salva.
— Da.
Nu ieşea nimic. Trebuia să mai încerc. Nu prea am mai apucat însă pentru că a intrat în compartiment. Eu am mai rămas vreo zece minute la geam. Se făcuse deja seară şi parcă nu trecuseră decât trei minute de când, cu un banal accelerat, străbăteam drumul în sens invers, în căutarea aventurii. Mă uitam la becurile care apăreau la răstimpuri şi nu ştiu la ce mă gândeam. Probabil la faptul că m-au fascinat întotdeauna. La fel şi noaptea. Am revenit în compartiment, împăcat cu mine însumi că vorbisem, că n-am pierdut foarte multe nediscutând pe tot parcursul drumului şi hotărât să fiu indiferent faţă de tot ceea ce se va întâmpla în jurul meu, până la destinaţie. Citeam, ţinând în mâna dreaptă semnul de carte pe care, la un moment dat, l-am simţit alunecând uşor. Cu un gest familiar, psihologa l-a însuşit, dar nici gând să mi-l restituie. Se juca distrată, cu el, privindu-mă într-un fel destul de ciudat. M-a făcut să surâd. După câteva minute, foarte relaxaţi, am ieşit din nou pe culoar.
— Când am plecat spre Cluj, i-am mărturisit, am mers în compartiment cu un nebun. De fapt, nu cred că era chiar nebun, dar în orice caz, avea o boală psihică, pentru că îşi pierdea memoria. n două minute uita ce spunea. Aşa am eu noroc... De data asta am văzut clar că devenise receptivă.
— Interesant! , a exclamat, mă atrag nebunii...
— Crede-mă, ăsta nu era deloc interesant. Nu ţi-am spus că-şi pierdea memoria? Nu spunea nimic coerent. njura în compartiment, murmura tot timpul, ce mai, îmi era şi frică să dorm, gândindu-mă că mă strânge de gât.
— Rămân la părerea mea, era un tip interesant. Nebunii de genul acesta m
ă fascinează. Ştii, poţi prinde de la ei frânturi de poveşti spuse fără autocenzură. Frânturi de viaţă. Au un univers tare bogat. De fapt, tu ce crezi, noi suntem normali?Intrase mai mult decât mă aşteptam şi asta era tot ceea ce conta, deocamdată. Am început să-i vorbesc despre normalitate, pe un ton jos, cald. Cred cu adevărat că anumite norme sociale vin în contradicţie cu firea umană, vin pentru a obstrucţiona un indivit, dar mai cred că societatea a fost adusă în acest secol al vitezei la imposibilitatea de a supravieţui în afara normei, aşa că, i-am spus:
— Cred, totuşi, că există un anume gen de normalitatea, că sunt reguli pe care majoritatea le-a acceptat tocmai pentru faptul că fac bine majorităţii, făra să ţină cont de fiecare individ, în parte. Asta mi s-ar părea imposibil, chiar.
— Da, aşa este. Vreau să fac un curs de terapia familiei. Mă interesează tare mult felul în care se manifestă cuplul în societatea actuală. Nici o relaţie de-a mea nu a ţinut mai mult de trei luni. Acum, cuplul este într-o criză de reguli. Nu mai are valori. Este o adevărată nebuloasă.
— Păi, nu tu erai împotriva regulii, nu spuneai că educaţia ne face mai mult rău decât bine, că ar trebui să fim mai liberi? Până la urmă, căsătoria este o convenţie socială. Doar nu vrei să discutăm despre apariţia ei sau despre cât de agreată a fost această instituţie dătătoare, în cea mai mare parte, de frustrări şi de neîmpliniri.
— Nu, dar vezi tu, oamenii ar trebui să fie liberi. Eu îmi doresc o viaţă de cuplu în care să mă simt liberă. Am fost la Cluj să termin ceva. Am terminat. E vorba despre o relaţie mai veche, care nu avea un final.
— Acum are?
— Da, acum are.
— De acolo muşcătura de pe gât?
A tăcut, confirmând doar din pleoape, cu acelaşi zâmbet ştrengăresc, abordat când m-a atins.
— Nu ştiu dacă să-i spun iubitului meu. Ce zici, să-i spun?
— Păi... depinde. Eu nu i-aş spune. Şi ştii de ce? Pentru că există mai multe feluri de a înşela. Eu nu văd trădare în simplul fapt că faci sex cu altcineva. E ca şi cum te-ai masturba. Totul e să nu te îndrăgosteşti. Cred că aici te condamnă mai mult conştiinţa decât persoana lângă care, până la urmă, trăieşti.
— Nu cred că ar înţelege. Dar, dacă nu va înţelege, nu are decât să plece. Eu nu pot trăi lângă un om căruia să nu-i spun ce fac.
— Poate că ai dreptate. Cred că suntem prea adânc pătrunşi de acea educaţie despre care vorbeam mai devreme ca să putem privi atât de senin această problemă a relaţiei sexuale extra-cuplu. Eu, teoretic, o accept şi o practic. Dar nu ştiu cât aş fi de conciliant cu persoana care m-ar înşela. Cred că s-ar rupe ceva...
Trenul trecuse de mult de Ploieşti. Până şi ultima persoană din compartiment coborâse. Rămăseserăm doar noi doi. Cam în douăzeci de minute estimam intrarea în Gara de Nord.
— A fost superb la Cluj, mi–a spus la un moment dat. O noapte de vis. Trebuia să fac asta!
— Regreţi?
— Nu. Singura dilemă este că nu ştiu cum o voi scoate la capăt mâine. Va trebui să port eşarfă, să nu-mi vadă muşcătura, asta dacă nu mă hotărăsc să-i spun imediat. Ştii, pentru mine sexul este o latură importantă a personalităţii mele.
— Nu ştiam că sexul este o latură a personalităţii!
— La mine, da. De când mă ştiu. Şi o fac de când mă ştiu. La cinci ani, ai mei m-au dus la doctor pentru că..., ştii tu... Ce să fac? mi place!
— Eşti, cum s-ar spune, o micuţă nimfomană...
— Da, Doamne, ce mult a trecut de când n-am mai sărutat o fată!
— Să înţeleg că îţi plac şi fetele?
— Da, dar mai mult băieţii. Uneori mi-e dor să mângâi o fată. E diferenţă între comportamentul nostru sexual şi al vostru.
— ?!
— Da, să ştii. Uite, când suntem mici, dacă o fetiţă se loveşte, celelalte, în grup, încearcă să o ajute, nu ştiu ce să-i mai facă, cum s-o împace. La băieţi, în schimb, dacă unul se loveşte, ceilalţi nu ştiu cum să facă să continuie mai repede jocul. Noi ne ţinem de mână, ne mângâiem, şi asta încă de foarte tinere. Voi sunteţi cu totul altfel...
— Da, suntem altfel. Dar şi tu eşti altfel, da, da, eşti cu totul altfel decât o fată obişnuită. Ştii, am simţit latura ta sexuală... Parcă plutea ceva în aer, pe lângă tine. Cred că emani ceva. O să-ţi vină să râzi, dar am fost tare tulburat când m-ai atins cu piciorul.
— Ştiu. De asta te-am şi atins. Era aproape o certitudine că te vei excita. Şi eu am simţit că e ceva în legătură cu tine. Animalic, vorbind. Dar nu aveam de unde să ştiu că te pasionează psihologia. Acum, că ştiu...
S-a aplecat uşor, punându-mi o mâna pe tâmplă în cel mai gingaş mod cu putinţă. Peste vreo zece minute, când am coborât din tren, eram mai mult ca sigur că în trei luni, cel mult, între noi doi se va aşterne, perfidă ca un blestem, cel puţin pentru ea, încă o noapte de adio. A câta, oare?
Dan Mireanu,
fragment din romanul în lucru – „La capătul nopţii”, publicat în Viaţa militară, nr. 4, 2005, http://www.presamil.ro/VM/2005/4/34-35.pdf
Comentarii
Multumesc pentru aprecieri!