...Fata privea tăcută, pe fereastră. Din când în când îmi mai arunca o ocheadă, prinzând parcă un firicel din gândurile mele. Ne-am terminat ţigările în acelaşi timp şi am intrat, reluându-mi locul, cuminte, în comparti mentul de clasa întâi. Cu Prinţul Valkovski al lui Dostoievski în faţă păream un intelectual veritabil, poate un pic absent. Apoi am surprins-o studiindu-mă, după care, la scurt timp, a întins un picior pe marginea scaunului din faţa ei, adică pe al meu, atingându-mă uşor, cu glezna. M-am uitat la ea. A zâmbit. Cu acel zâmbet ştrengăresc, plin de dedesubturi, care spune întotdeauna mai mult. Cu ochii în carte, timid, am făcut faţă provocării cu brio, prefăcându-mă că nu am simţit absolut nimic. Valkovski însă se dusese undeva departe, ca şi celelalte personaje din roman şi din compartiment. Exista doar glezna ei, care păstra contactul într-un mod suspect de plăcut cu genunchiul meu. N-a trecut mult şi piciorul celălalt s-a întins aproape într-o poziţie similară, încadrâ
Comentarii