Jurnal de călătorie. Paris
Mi s-a părut mereu complicată meseria de jurnalist, mai ales atunci când am mers în locuri unde nu m-a impresionat nimic, locuri atât de lipsite de viaţă, atât de banale, cu aşa mult formalism încât îmi spuneam că mi-am greşit vocaţia, că mi se datorează în mod cert faptul că nu am reuşit să găsesc ceva atractiv şi că nu am fost în stare să scot o fărâmă de interesant. Mă îngrijoram şi mă gândeam la o soluţie să umplu totuşi pagina ce mă aştepta goală şi cam nerăbdătoare. Dar, oricât ar fi fost uneori de triste lucrurile, pentru mine, cel fără nicio idee, apărea mereu salvarea. Mă consolam cu ideea că, dacă la finalul timpului dedicat scrisului nu va ieşi nimic mulţumitor, voi scrie despre cum nu pot să scriu, şi, cu certitudine, câteva pagini de calculator îşi vor da ghes către tipar. Nu mi s-a întâmplat însă să scot AS-ul din mânecă niciodată până acum, pentru că lucrurile au mers, paginile au ieşit, am mai completat cu poze, cu impresii din viaţă, cu banalităţi etc. În seara aceasta însă am revăzut pozele de la Paris. Fotografii pe care, când le privesc, parcă mă aflu din nou acolo, într-un noiembrie chiciuros, după un deces în familie, trimis într-o misiune pe care nu o voi uita niciodată.
Misiunea
Am tot amânat să scriu despre Paris deşi, acolo, pentru o săptămână, am încercat să ţin un jurnal în care completam când mă întorceam noaptea sau în zori în camera de hotel de la etajul şase, o mansardă cochetă din Place d’École Militaire. Dar n
u am putut să scriu imediat şi nici acum nu îmi este prea uşor din cauza multitudinii de sentimente contradictorii care m-au încercat acolo.
Astfel că soluţia de a încerca totuşi a descrie ceva, sub scuza că nu pot să scriu, îşi poate găsi un sens. Am plecat într-o duminică. Cam acum un an. Trebuia să fiu singurul cursant străin al unui curs de Comunicare în situaţii de criză organizat pentru comunicatorii francezi de către structura lor centrală de comunicare şi relaţii publice. De ce doar un străin la curs, de ce doar o săptămână, nu m-am m-ai chinuit prea mult să inţeleg, pentru că nici înainte şi nici pe urmă nu m-am mai gândit doar la curs ci la toate experienţele trăite acolo, când, singur, mă plimbam cu două aparate de fotografiat atârnate de gât, în plină noapte, prin ploaie, şi nu mă mai săturam de mers, de privit oamenii şi de fotografiat, ca, apoi, de fiecare dată a doua zi să fiu în plină formă la curs, să nu simt nici un fel de oboseală şi nici măcar plictiseală de stat în bancă şi de ascultat, timp de vreo câteva ore bune pe cei care ne prezentau într-o formă atractivă, cu accente pe aplicaţii practice, situaţii de criză de comunicare, soluţii pentru ele, legislaţie cu privire la dreptul la imagine, la informare etc.
Prima promenadă
În prima zi nu aveam nici măcar o hartă. Abia mai tîrziu am făcut rost de una cred că de la un coleg, nici nu ma ştiu, ori poate de la vreun metrou.
Cert este că am plecat la plimbare de cum am ajuns, un pic temător pentru necunoscutul pe care aveam să-l descopăr. Îmi propusesem să merg cam un ceas şi să revin devreme la hotel, pentru a-mi pregăti ziua următoare. Era cam ora 18 şi afară începea să se întunece binişor. Mă plimbam încet, cu ochii peste tot, de teamă să nu pierd nimic pe retină şi nici pe aparat. Am mers pe nişte străduţe înguste, cu iz de Lipscani şi încercam să mă orientez după Turn. La Domul Invalizilor m-am oprit şi am fixat aparatul pe o bornă, să încerc o expunere lungă. Mă gândeam cu mare regret la un trepied. Cred că am stat acolo cam 30 de minute, încercând să fac o poză cât de cât reuşită, timp în care începuse să plouă mărunt. M-am decis să intru din prima seara să vizitez muzeul militar. Mi-l recomandaseră colegii francezi care de fiecare dată când veneau la Paris nu ratau ocazia de a-l vedea. La intrare am trăit un scurt moment penibil. Ştiam că este gratuit pentru militari şi am arătat legitimaţia.
Nu ar fi fost o problemă să plătesc, cum am şi făcut de altfel, dar dacă mi se lăudaseră colegii că acel muzeu dedicat armatei nu este cu taxă pentru militari, mi-am spus... de ce nu? Ei bine, cel de la intrare mi-a spus doar că trebuie să merg să iau un bilet. Ceea ce am şi făcut imediat, schimbându-mă uşor la faţă. Din nou la intrare. M-am întâlnit cu un coleg francez, care mi-a văzut biletul şi mi-a spus pe loc: păi de ce ai plătit, nu ţi-am zis că pentru militari este gratis? Ba da. Îi răspund, dar de la intrare mi s-a cerut bilet. A, da, am uitat să-ţi spun... pentru militari sunt bilete speciale, gratuite. E drept că pentru asta trebuie să mergi la casa de bilete.
Mi-am dat seama pe urmă că, probabil, aveau nevoie de o evidenţă a numărului de militari interesaţi de istorie, a frecvenţei cu care aceştia vizitează muzeul etc. În fine, întâmplarea m-a făcut imediat să trec peste scurtul moment penibil şi să văd cu mare plăcere muzeul şi mormântul lui Napoleon. Se înnoptase de-a binelea când am ieşit. Mergem agale, jucându-mă cu picioarele în pătura de frunze aşternută printre copaci. Am traversat parcul de lângă Invalizi şi m-am îndreptat către Turnul Eiffel.
Miracolul
Am traversat nişte străduţe înguste şi, deodată, m-am aflat înconjurat de nişte clădiri înalte care îmi obstrucţionau câmpul vizual cu turnul, ceea ce m-a făcut să pierd la un moment dat direcţia. Am continuat să merg. Ploaia măruntă nu mai contenea, dar nu-mi păsa, eram doară pentru prima dată la Paris şi îmi propusesem să trăiesc din plin fiecare oră, minut, secundă, petrecute acolo. La un moment dat trebuie
să gasesc ruta cea bună, îmi spuneam. Şi creed că am mers cam jumătate de oră pe străduţe, pentru că cine ştie Parisul,
Am tot amânat să scriu despre Paris deşi, acolo, pentru o săptămână, am încercat să ţin un jurnal în care completam când mă întorceam noaptea sau în zori în camera de hotel de la etajul şase, o mansardă cochetă din Place d’École Militaire. Dar n
u am putut să scriu imediat şi nici acum nu îmi este prea uşor din cauza multitudinii de sentimente contradictorii care m-au încercat acolo.Astfel că soluţia de a încerca totuşi a descrie ceva, sub scuza că nu pot să scriu, îşi poate găsi un sens. Am plecat într-o duminică. Cam acum un an. Trebuia să fiu singurul cursant străin al unui curs de Comunicare în situaţii de criză organizat pentru comunicatorii francezi de către structura lor centrală de comunicare şi relaţii publice. De ce doar un străin la curs, de ce doar o săptămână, nu m-am m-ai chinuit prea mult să inţeleg, pentru că nici înainte şi nici pe urmă nu m-am mai gândit doar la curs ci la toate experienţele trăite acolo, când, singur, mă plimbam cu două aparate de fotografiat atârnate de gât, în plină noapte, prin ploaie, şi nu mă mai săturam de mers, de privit oamenii şi de fotografiat, ca, apoi, de fiecare dată a doua zi să fiu în plină formă la curs, să nu simt nici un fel de oboseală şi nici măcar plictiseală de stat în bancă şi de ascultat, timp de vreo câteva ore bune pe cei care ne prezentau într-o formă atractivă, cu accente pe aplicaţii practice, situaţii de criză de comunicare, soluţii pentru ele, legislaţie cu privire la dreptul la imagine, la informare etc.
Prima promenadă
În prima zi nu aveam nici măcar o hartă. Abia mai tîrziu am făcut rost de una cred că de la un coleg, nici nu ma ştiu, ori poate de la vreun metrou.
Cert este că am plecat la plimbare de cum am ajuns, un pic temător pentru necunoscutul pe care aveam să-l descopăr. Îmi propusesem să merg cam un ceas şi să revin devreme la hotel, pentru a-mi pregăti ziua următoare. Era cam ora 18 şi afară începea să se întunece binişor. Mă plimbam încet, cu ochii peste tot, de teamă să nu pierd nimic pe retină şi nici pe aparat. Am mers pe nişte străduţe înguste, cu iz de Lipscani şi încercam să mă orientez după Turn. La Domul Invalizilor m-am oprit şi am fixat aparatul pe o bornă, să încerc o expunere lungă. Mă gândeam cu mare regret la un trepied. Cred că am stat acolo cam 30 de minute, încercând să fac o poză cât de cât reuşită, timp în care începuse să plouă mărunt. M-am decis să intru din prima seara să vizitez muzeul militar. Mi-l recomandaseră colegii francezi care de fiecare dată când veneau la Paris nu ratau ocazia de a-l vedea. La intrare am trăit un scurt moment penibil. Ştiam că este gratuit pentru militari şi am arătat legitimaţia.
Nu ar fi fost o problemă să plătesc, cum am şi făcut de altfel, dar dacă mi se lăudaseră colegii că acel muzeu dedicat armatei nu este cu taxă pentru militari, mi-am spus... de ce nu? Ei bine, cel de la intrare mi-a spus doar că trebuie să merg să iau un bilet. Ceea ce am şi făcut imediat, schimbându-mă uşor la faţă. Din nou la intrare. M-am întâlnit cu un coleg francez, care mi-a văzut biletul şi mi-a spus pe loc: păi de ce ai plătit, nu ţi-am zis că pentru militari este gratis? Ba da. Îi răspund, dar de la intrare mi s-a cerut bilet. A, da, am uitat să-ţi spun... pentru militari sunt bilete speciale, gratuite. E drept că pentru asta trebuie să mergi la casa de bilete.Mi-am dat seama pe urmă că, probabil, aveau nevoie de o evidenţă a numărului de militari interesaţi de istorie, a frecvenţei cu care aceştia vizitează muzeul etc. În fine, întâmplarea m-a făcut imediat să trec peste scurtul moment penibil şi să văd cu mare plăcere muzeul şi mormântul lui Napoleon. Se înnoptase de-a binelea când am ieşit. Mergem agale, jucându-mă cu picioarele în pătura de frunze aşternută printre copaci. Am traversat parcul de lângă Invalizi şi m-am îndreptat către Turnul Eiffel.
Miracolul
Am traversat nişte străduţe înguste şi, deodată, m-am aflat înconjurat de nişte clădiri înalte care îmi obstrucţionau câmpul vizual cu turnul, ceea ce m-a făcut să pierd la un moment dat direcţia. Am continuat să merg. Ploaia măruntă nu mai contenea, dar nu-mi păsa, eram doară pentru prima dată la Paris şi îmi propusesem să trăiesc din plin fiecare oră, minut, secundă, petrecute acolo. La un moment dat trebuie
să gasesc ruta cea bună, îmi spuneam. Şi creed că am mers cam jumătate de oră pe străduţe, pentru că cine ştie Parisul,ştie şi că înălţimea construcţiilor şi felul în care sunt iluminate te fac să pierzi proporţiile de distanţă şi să ţi se pară foarte aproape ceea ce de fapt se găseşte la un kilometru. Şi nu mai ştiu cum s-a făcut că la un moment dat am avut parcă un şoc, o străfulgerare, cum vreţi să-i spuneţi: am ieşit de pe o străduţă lăturalnică şi m-am trezit direct pe malul Senei, exact în dreptul portului principal Bateaux Mouches. O ploaie de lumini care se reflecta în apă, câteva valuri care făceau ca acele lumini să joace magnific pe apă şi o barcă luminată puternic în plan îndepărtat creau o imagine fantastică. A fost primul reflex să-mi spun mie: Wow, nu se poate, chiar nu se poate! Este prea frumos! Simţeam nevoia să împărtăşesc cu cineva bucuria pe care o trăiam în acele momente. Am făcut un 360 de grade, pe loc şi am descoperit pe dată ceea ce pierdusem din vizor de ceva vreme: reperul mult căutat, Turnul Eiffel.
Poate că este normal să fii imprresionat de Paris, nu ştiu, poate că în acele momente eram doar vulnerabil, dar, pentru mine, acel oraş în care de când am pus piciorul am ştiut că mă voi reîntoarce, în care m-am simţit ca şi cum aş fi fost de acolo, nu are grad de comparaţie. Niciodată şi în niciun loc nu am mai trăit atât de
bucuros ceea ce am văzut, nicodată nu am mai fost atât de trist că nu am un aparat bun de fotografiat şi un trepied, şi nici atât de îndrăgostit precum prima dată, la Paris. Şi poate că ar fi meritat relatată şi plimbarea în Bateau Mouche, pe Sena, în care ghidul, jurnalist militar, o frumosă jandarmeriţă, îmi arăta cu răbdare împrejurimile şi îmi prezenta fiecare clădire de pe malul Senei. Iar vocea ei era acompaniată atît de frumos de Edith Piaf. Allez venez milord...
Poate că este normal să fii imprresionat de Paris, nu ştiu, poate că în acele momente eram doar vulnerabil, dar, pentru mine, acel oraş în care de când am pus piciorul am ştiut că mă voi reîntoarce, în care m-am simţit ca şi cum aş fi fost de acolo, nu are grad de comparaţie. Niciodată şi în niciun loc nu am mai trăit atât de
bucuros ceea ce am văzut, nicodată nu am mai fost atât de trist că nu am un aparat bun de fotografiat şi un trepied, şi nici atât de îndrăgostit precum prima dată, la Paris. Şi poate că ar fi meritat relatată şi plimbarea în Bateau Mouche, pe Sena, în care ghidul, jurnalist militar, o frumosă jandarmeriţă, îmi arăta cu răbdare împrejurimile şi îmi prezenta fiecare clădire de pe malul Senei. Iar vocea ei era acompaniată atît de frumos de Edith Piaf. Allez venez milord... 
Comentarii